Veneţia, rafinata cetate italiană a Europei

Cetatea numită „Serenissima”, „Regina Adriaticii”, „Dominanta”, „Oraşul Măştilor”, „Oraşul Plutitor” sau „Oraşul Canalelor şi al Podurilor”, am adăuga şi al gondolelor, a văzut lumina istoriei în secolul al V-lea. Sfânt patron i-a devenit, mai târziu, Marcu Evanghelistul, ale cărui relicve au fost aduse aici, în anul 830, din Egipt. Două dintre cele mai cunoscute personaje istorice veneţiene, surse de inspiraţie pentru scriitori şi cineaşti, au fost Marco Polo, în Evul Mediu, căruia astronomii i-au dedicat un asteroid, 29457 Marcopolo, iar peste cinci veacuri, extravagantul Giacomo Casanova. Marco Polo (1254–1324), un negustor deschizător de drumuri, călător neobosit spre Orient, pe Drumul Mătăsii, a lăsat în scrierile sale adunate în volumul „Il Milione” preţioase informaţii geografice şi culturale despre ruta spre China. La rândul său, Giacomo Casanova (1725–1798), un mare aventurier şi îndrăgostit al Veneţiei, dar şi talentat scriitor, a rămas în arhivele cetăţii prin însemnările sale autobiografice, „Povestea vieţii mele”.

O mare putere financiară şi maritimă în Evul Mediu şi Renaştere, Republica Veneţiană a fost considerată un adevărat centru comercial internaţional, din secolul al IX-lea până în secolul al XIV-lea, dar şi un centru de mare efervescenţă artistică, din secolul al XIII-lea, până în secolul al XVII-lea. Până la finele secolului al XV-lea, Veneţia devenise capitala europeană a tiparului, fiind unul dintre primele oraşe italiene care deţineau o presă, după cele din Germania.

Maeştrii picturii veneţiene, familiile de artişti Bellini şi Vivarini, urmate de Giorgione şi Tiţian, Tintoretto şi Paolo Veronese, au lăsat o desăvârşită moştenire artistică Serenissimei cetăţi, revigorată în secolul al XVIII-lea, elogiată de Giovanni Battista Tiepolo şi atent descrisă în peisajele panoramice ale lui Canaletto şi Francesco Guardi. Cu pasiunea sa pentru peisaj, şi Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), a evocat nobila Veneţie a începuturilor secolului XX, la ale cărei bienale a participat în 1924, 1938 şi 1940. Petraşcu surprinde vibraţiile intense ale luminii ce atinge blând zidurile colorate, frământate de istorie, reflectate în luciul mereu schimbător al apei neliniştite. Poveştile vechilor palate, unele devenite hoteluri, şi ale podurilor, celebre pentru îndrăgostiţi, sub care se leagănă în arşiţa soarelui romanticele gondole ce străjuie malurile vechiului canal, se întâlnesc într-un iureş cromatic, dezvăluind o dramatică soartă, şi triumfală, şi tragică deopotrivă, în tonuri de roşu stins, brun, albastru şi griuri colorate, ce se întrepătrund într-un maestru ritm al tuşelor.

sursa:descopera.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: