În România există peste 1000 de baraje. Dintre acestea 250 sunt evaluate ca baraje mari. Un lucru pe care îl au în comun toate aceste baraje este faptul că au fost construite până în anul 1989 (cu mici excepții). Coincidență sau nu, cele mai multe baraje au fost construite pe timpul Regimului Comunist. Ulterior, nu a mai fost construită o astfel de lucrare.
Scopul acestor baraje a fost producerea energiei electrică dar și de a schimba soarta satelor și localităților din zonele în care acestea au fost construite.
Barajul Gura Apelor, cel mai mare din Romania si din Europa
Înălțime: 168 metri / Locatie: 40 de km de Hațeg, la intrarea în Parcul Național Retezat din Munții Retezat (Carpații Meridionali, România)
Barajul Gura Apelor este construit pe valea Râului Mare din Hațeg. Construcția barajului a început în anul 1975 și a fost finalizată după 11 ani, în anul 1986. Barajul are o înălțime de 168 metri și acumulează peste 225 milioane de metri cubi de apă. Barajul din Parcul Național Retezat este cel mai mare baraj de miez de argilă și anrocamente din Europa.
Este cel mai mare baraj de anrocamente și miez de argilă din Europa. Construcția barajului a început în 1975. Dimensiunile lui sunt impresionante: 168 m înălțime, 225 milioane de metri cubi de apă în lacul de acumulare, dimensiunile întregului baraj le întrec de trei ori pe cele ale piramidei lui Keops.
Barajul Gura Apelor este un baraj din anrocamente cu nucleu central de argilă, cu înălțimea de 168 m. Acesta este amplasat la confluența râurilor Lăpușnicul Mare, Lăpușnicul Mic și râul Șes, în locul numit Gura Apelor, situat la 45 km de orașul Hațeg.
Lacul de acumulare Gura Apelor are o suprafață de 390 ha și un volum total de 210 milioane mc, asigurat prin captarea debitelor Râului Mare și a debitelor cursurilor de apă captate prin intermediul aducțiunii secundare și aducțiunii principale Retezat.
O scurta privire in trecutul constructiei de baraje în România
1888-1900. În această perioadă au apărut și primele centrale hidroelectrice în lume. Prima centrală hidroelectrică din România a fost amenajată pe râul Dâmbovița, în cadrul regularizării Dâmboviţei – hidrocentrala Grozăvești.
În anul 1928 a fost înființată Comisia Internațională a Marilor Baraje. Pe atunci România deținea doar 3 baraje care erau considerate mari, deși niciunul nu depășea 30 de metri: Văliug (27 metri), Sadu II (13 metri), Râșca Mică (20 metri).
Barajele acestea au fost construire în perioada anilor 1907-1909 și toate sunt din zidărie de piatră și arcuite. Barajele au fost realizate după proiectele lui Otto Incze din Aachen şi a urmaşilor săi.
Cel mai semnificativ an din punct de vedere al hidroenergiei a fost anul 1930. Din acel an s-au construit centrale compuse din 6 acumulări. Acestea erau folosite pentru regularizarea debitelor pe râul Colentina și pentru asanarea părții de nord a Bucureștiului.
Spre sfârșitul anilor 1950, în cadrul Institului de Studii și Proiectări Energetice a luat naștere programul de studiu și cercetare privind posibilitățile de dezvoltare a resurselor hidroenergetice din țară. Fondatorii școlii românești de Hidrotehnică au fost profesorii Dorin Pavel și Cristea Mateescu.