Marea Britanie: Înecați în alcool! Uriașa inundație, de bere care a lovit Londra.

În cele aproape două milenii de existență ale așezării, capitala Marii Britanii a trecut prin multe momente de cumpănă. Incendii, epidemii, bombardamente s-au abătut asupra Londrei și i-au încercat greu pe locuitorii orașului.Dar niciuna dintre aceste nenorociri nu este atât de bizară precum întâmplarea de pe 17 octombrie 1814. În acea zi, Londra a trecut prin cel mai ciudat dezastru din istoria orașului: o inundație… cu bere.

În acea zi de toamnă, 1,2 milioane de litri de bere s-au revărsat pe străzi, omorând opt oameni și rănind alte câteva zeci.

Potcoava nu le-a purtat noroc

Când unul dintre inelele ce țineau rezervorul s-a rupt, valurile de bere au țâșnit incontrolabilDezastrul a pornit de la o berărie denumită „Horse Shoe” (Potcoava, în limba română). Berăria se afla în cartierul St. Giles Rookery și dispunea de tehnică modernă pentru vremea aceea.

Aici se găseau mai multe rezervoare de fermentare din lemn. Un astfel de rezervor avea o înălțime de 6,7 metri și avea o capacitate impresionantă: 18.000 de butoaie de bere.

Astăzi am spune că un rezervor din lemn de asemenea dimensiuni poate provoca oricând un dezastru. Dar se pare că fabricanții de bere nu-și făceau griji… deși ar fi trebuit.Precum butoaiele, rezervoarele erau ranforsate cu cercuri de fier. În acea zi fatidică din 1814, unul dintre aceste cercuri s-a rupt.Lichidul a țâșnit din bazin cu o asemenea forță, încât a distrus și celelalte bazine din incintă. Apoi, sub presiunea berii, a explodat și peretele din spatele berăriei.

Astfel, peste 1,2 milioane de litri de bere s-au revărsat pe străzi, creând un val de lichid auriu. Cei care au asistat la dezastru au povestit că valurile de bere aveau o înălțime de 4-5 metri.Incidentul a avut loc într-o zonă foarte populată, unde mulți dintre săracii orașului locuiau în subsoluri. Berea le-a invadat locuințele și a cauzat surparea multora dintre ele.

Morții, majoritatea femei și copii

Dezastrul a avut loc într-o după-amiază din timpul săptămânii. Majoritatea bărbaților din zonă erau plecați la muncă, așa că morții și răniții au fost în mare parte femei și copii.Mary Banfield și fiica ei, Hannah, au murit pe loc când valul le-a lovit casa, în timp ce își serveau ceaiul. O barmaniță adolescentă, pe nume Eleanor Cooper, a fost ucisă când crâșma Tavistock Arms s-a prăbușit.

O fată de trei ani, pe nume Sarah Bates, a fost luată pe sus de forța valului. Într-o pivniță din apropiere, patru persoane stăteau la un priveghi pentru un băiat care murise cu o zi înainte.Valul a surpat clădirea și i-a ucis pe toți. În total, opt persoane și-au pierdut viața. Totuși, consecințele nefericite nu s-au oprit aici.În zilele următoare, a început să circule vorba că unii oameni sufereau de intoxicație cu alcool. Asta, deoarece băuseră berea adunată de pe străzi.

Compania, despăgubită. Victimele, nu!

Cei care au avut de suferit de pe urma accidentului nu au fost despăgubiți.Pe lângă pierderile de vieți omenești,accidentul a creat și pagube inimaginabile. Mai mult, zona a mirosit a bere luni întregi după dezastru.Patronii berăriei au fost trimiși în judecată, fiind considerați responsabili pentru întregul incident. Totuși, tragedia a fost până la urmă socotită drept „caz fortuit” și nimeni nu a fost pedepsit.

Ba mai mult, compania care deținea berăria a primit despăgubiri și a evitat astfel falimentul. În schimb, familiile decedaților și persoanele care rămăseseră fără adăpost nu au primit niciun fel de despăgubire de la guvern.În 1922, la 108 ani după incident, berăria Horse Shoe a fost demolată.

citeste si: „Civilizația maro” – Marea Putoare din Londra

În 1858, o duhoare pestilențială a terorizat Londra timp de două luni. Acest eveniment a rămas în istorie drept Marea Putoare.Sursa a ceea ce s-a numit mai târziu Marea Putoare a fost râul Tamisa, în care se goleau canalizările orașului. Între 1800 și 1850, cantitatea de deșeuri pe care aceste canalizări au deversat-o în fluviu a crescut exponențial.Cauza a fost dublarea populației. În acest timp, instalațiile de toalete cu apă din oraș au crescut și mai mult volumul deșeurilor aruncate în apa fluviului.În 1855, omul de știință Michael Faraday a observat că deșeurile din canalizări transformaseră apa Tamisei într-un „lichid opac, de culoare maro”, cu un miros neplăcut și zone dense de materii fecale.

Fermentează „petele maro”

„Tâlharul silențios: Moartea cutreieră Tamisa, revendicând viețile celor care nu au plătit pentru curățarea apei în timpul Marii Putori”. Desen din revista „Punch”, 10 iulie 1858.Apoi, în vara lui 1858, un val de căldură a lovit orașul. Acesta a cauzat fermentarea cantității uriașe de deșeuri din Tamisa. Fluviul ajunsese să miroasă mai urât ca niciodată.Ziarele britanice au numit mirosul oribil al fluviului Marea Putoare. Iată cum descria situația un articol din presa vremii: „Gentilețea vorbelor nu își are rostul. Pur și simplu pute! Cine inhalează o dată duhoarea nu o poate uita niciodată și se poate socoti norocos că a rămas în viață ca să și-o amintească.”

După cum arăta și articolul, oamenii credeau că putoarea nu era numai neplăcută, ci și mortală. Aceasta, deoarece era larg răspândită credința că mirosurile urâte răspândesc bolile, inclusiv holera.Între 1831 și 1854, trei epidemii de holeră au lovit orașul. Fiecare a ucis mii de londonezi. Acum, oamenii din oraș credeau că se vor îmbolnăvi din nou de holeră din cauza Marii Putori.

Totuși, un medic numit John Snow a stabilit că frica londonezilor față de Marea Putoare era nelalocul ei. În timpul celei de-a treia epidemii de holeră care a lovit orașul, Snow a investigat răspândirea bolii în cartierul Soho.El bănuise pe bună dreptate că boala se răspândea prin apa contaminată, și nu prin mirosurile urâte. Pentru a-și dovedi teoria, el a îndepărtat mânerul de pe pompa cu apă a cartierului.

Faptul că Snow a îndepărtat mânerul i-a împiedicat pe locuitorii cartierului să bea apa despre care el credea că e contaminată și că îi îmbolnăvește cu holeră. După îndepărtarea mânerului, în cartier a avut loc o descreștere a numărului de decese cauzate de holeră.Scăderea numărului de morți părea să valideze teoria lui Snow. Ea arăta, de asemenea, că londonezii trebuiau să-și facă mai puține griji pentru mirosurile neplăcute și mai multe griji pentru calitatea apei potabile.Mare parte din aceasta venea din fluviu și era, astfel, contaminată. Totuși, investigația lui Snow privitoare la cauzele holerei a fost luată prea puțin în considerare.

Parlamentul nu mai suportă Marea Putoare

Londonezilor continua să le fie frică de natura presupus mortală a duhorii fluviului. După ce Marea Putoare a crescut în gravitate, parlamentul a decis să dea o lege pentru crearea unui nou sistem de canalizare în oraș.Această decizie a fost, parțial, un răspuns la frica londonezilor de Marea Putoare. Pe de altă parte, a fost o decizie motivată de faptul că duhoarea făcea neplăcută munca membrilor parlamentului.Parlamentul era situat pe malul nordic al fluviului. Legea i-a permis unui inginer strălucit, numit Joseph Bazalgette, să construiască 130 de kilometri de canalizări noi.Noile canalizări mutau deșeurile Londrei spre est, în afara orașului. Acolo, se puteau deversa mai ușor în ocean.

Drept urmare, Marea Putoare a luat sfârșit și atât fluviul, cât și apa de băut a londonezilor au devenit mai curate.O singură epidemie de holeră a mai lovit Londra, în 1866. Această epidemie s-a desfășurat în limitele zonei East End din Londra.Aceasta era singura parte din oraș care nu fusese încă legată la sistemul de canalizare al lui Bazalgette. Astfel, oamenii și-au dat seama că Snow avusese dreptate când susținuse că boala se transmite prin apă.Acțiunile pe care le-au întreprins londonezii pentru a pune capăt Marii Putori și pentru a face ca orașul lor să miroasă mai bine au sfârșit prin a salva vieți. Ele au ajutat și la abandonarea unor teorii false despre felul în care se răspândesc bolile.Aceste măsuri au deschis calea altor eforturi de a depolua fluviul Tamisa. În mod uimitor, acesta este considerat acum unul dintre cele mai curate fluvii ale lumii.

Între timp, pe celălalt mal al Canalului Mânecii, deșeurile francezilor se scurgeau într-un labirint misterios: Catacombele din Paris – Camera morții de sub Orașul Luminilor.