vivacredit.ro

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

vivacredit.ro
vivacredit.ro

Acum 10 ani veneam în Germania cu o valijoară, cu emoţiile noului şi cu un oarecare plan, că voi sta un an sau doi, şi destinaţia finală va fi alta, Paris. Numai că socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, şi iaca-mă, după 10 ani , tot aici. Lecţie bună, nu e bine să faci planuri de viaţă decât pe termen scurt, că tot timpul apare, dispare ceva sau cineva , care le răstoarnă şi te uiţi că mâţa-n calendar pe ce drum s-o mai apuci.

vivacredit.ro
Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

A fost o decizie luată după ce drăcuşorul din stomac m-a frecat continuu vreo câteva luni: Du-te, du-te, du-te, nu fi fraieră! Şi m-am dus. Şi-am venit. Şi nu-mi regret nicio secundă decizia, a fost luată cu inima, după ce i-am dat câteva în cap minţii care mă zăpăcea: Nu te duce, nu te duce!

Când am venit, râdeam în gura mare de nemţii care-şi cumpăra bilete pentru concediu cu un an înainte, de vreo doi ani fac la fel, îmi cumpăr biletele de concediu cu un an înainte, mă uitam mirată că toţi copiii aveau cască de protecţie pe bicicletă, acum Sara nu merge cu trotineta sau bicicletă fără cască. Cică viaţa e cum ţi-o fi norocul! Eu aş spune că viaţa înseamnă foarte mult şi ce oameni ai în jurul tău.

Deocamdată n-o regret, nimic nu e nimic final înafară de moarte, restul e negociere, cu tine, cu cei din jur, cu iubirea, cu frustrarea, cu aşteptările, cu demoni, frici şi mentalităţi. Iar când propria mamă îţi ia o povară, spunându-ţi: du-te, copilul meu, că eu mă descurc – chiar fraier să fii să nu pleci.

Câinele traducător

Ţopăiam pe stradă de fercirire, chiar mă simţeam pe acoperişul lumii, iar când mi-am cumpărat o furculiţă, un cuţit, o lingură şi o cană, parcă-mi cumpărasem palatul Buckingam. Euforia libertăţii. Şi-am mai şi sărit pe patul gonflabil pe care mi-l cumpărasem ca să am unde dormi, drept e că aveam cu vreo 12 kilograme mai puţin decât acum şi ţopăitul era floare la ureche.

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Găsesc relativ repede un apartament drăguţ de închiriat şi când mă duc să semnez contractul acasă la proprietar, îl rog să vorbim în engleza că ştiu doar câteva cuvinte în germană şi soţia lui îmi spune: “Câinele pe care-l avem e din cei abandonaţi în România, cred că va înţelege“. Îi răspund politicos c-ar fi minunat să fie un câine traducător, dar cum nu poate, aş prefera să continuăm discuţia în engleză.

M-ar bate Dumnezeu să spun că în toţi anii ăştia m-aş fi simţit discriminata, nu mi-a spus nimeni: Eşti un Ausländer (în traducere directă înseamnă străin, dar de multe ori cuvântul e spus cu tentă peiorativă), doamna cu căţelul român n-a vrut să jignească, a vrut să fie o glumă cu umor nemţesc, pe care am luat-o ca atare.

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Din contră, cam peste tot oamenii s-au purtat foarte frumos, cu multe surprize plăcute chiar, iar una din ele chiar merită povestită.

Poliţist bun de luat acasă

Acum câţiva ani am parcat maşina undeva în centrul Frankfurtului, uitând unul din geamuri deschis. La mine în maşină sunt mereu câteva zeci de CD-uri, trântite peste tot. La întoarcere văd că nu mai e niciun CD, îmi zic că dacă-s prostănacă , asta se întâmplă. Dar surpriză: găsesc un bileţel pe scaun: ”Bună ziua, sunt poliţistul Hans Wursten Fursten, CD urile d-voastra sunt la noi la secţie, veniţi vă rog să le luaţi, vi le-am luat noi ca să nu vi le fure cineva.”

Când m-am dus să le iau, îmi venea să-l îmbrăţişez pe poliţist, şi pentru că în primul moment, când am văzut biletul de la poliţist m-am gândit imediat că am făcut ceva rău.

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Na, mentalitate românească, poliţistul e doar să-ţi dea în cap nu să te şi ajute. M-am abţinut totuşi să-l îmbrăţişez , cu toate că era numai bun de luat acasă, dar nu ştiam cum e legea cu invadarea spaţiului personal a unui poliţist, şi mi-am luat seama.

Ăştia 10 ani au trecut ca o furtună, nu spun că n-am avut momente când aş fi vrut să mă întorc, dar mi-am ascultat drăcuşorul care-mi spunea că nu e încă momentul, că mai am ceva de făcut pe aici. Şi bineînţeles că mi-e dor, de prieteni în primul rând, noroc că trăim în era asta a comunicării, ne găsim imediat şi distanţele dispar, şi-apoi, cei care se iubesc, se găsesc şi la capătul pământului. Dar îmi cam dau lacrimile când văd poze cu Iaşiul meu.

I-am auzit pe mulţi din cei care au plecat că eşti de fapt undeva între două lumi. Am avut senzaţia asta de foarte multe ori, n-am să fiu niciodată de aici, pentru că nu e aici-ul unde mi s-au inoculat cuvintele, bucuria şi eul, dar e un aici unde mă simt bine, şi cred, până la proba contrarie, că dacă mă voi întoarce nu vai fi bai deloc să mă readaptez.

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Interesant e că cine-o întreabă pe copila mea unde e mai bine, în Germania sau în România, îi răspunde imediat că e la fel de bine în amândouă locurile. Are sigur senzori care mă simt.

Singura mea problemă uriaşă când am venit a fost să conduc. Nu condusesem deloc în România, în schimb eram mândră posesoare a unui permis. Mi-au dat maşina la firmă şi cheile în mână, până a trebuit să plec acasă, am tremurat de frică, văleu, văleu, cum ajung eu cu maşina acasă, asta în condiţiile în care în orăşelul în care stau, viteza maximă e 50 de km la oră şi pe multe străzi până ajung acasă, trebuie să merg cu 30 km la oră.

A venit şi momentul ăla, întâi am fumat două ţigări şi mi-am zis: hai, madam Lungu, trebuie să ajungi acasă, n-ai să dormi în maşină lângă firma! Mare hop am trecut .


Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Cine mă cunoaşte bine, ştie că nici acum nu-s mare şoferiţă, că nici acum nu conduc pe autostradă, dar nu sufăr din cauza asta, nu e nicio tragedie că Frusinica de la Bârlad nu conduce pe autostradă, sunt multe alte rele pe pământul ăsta.

Cred cu tărie că, ca să trăieşti într-un loc care nu acasă, trebuie să existe o motivaţie puternică, şi că trebuie să înţelegi sau măcar să vrei să înţelegi cultura în care trăieşti. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb într-o conversaţie cu un neamţ sau nemţoaica: Oare a înţeles ce i-am spus? Oară l-am înţeles? Oare am spus ceva ce nu trebuia să spun?

Am problema asta mai ales în conversaţiile cu părinţii colegilor Sarei, mai ales când vreau să glumesc cu ceva, cu gândul să nu interpreteze greşit. E o continua adaptare, când am născut îmi venea să scot bani din buzunar tot timpul să dau asistentelor, acum un an când a trebuit să chem salvarea pentru Sara şi când doctoriţa a insinuat că aş fi chemat salvarea cam degeaba, i-am răspuns că plătesc asigurări şi având în vedere starea copilului, era dreptul meu să chem salvarea şi chiar nu mi-a mai venit să-i bag ceva în buzunar.

Povestea româncei din Germania: În urmă cu 10 ani aterizam în Germania.Anii au trecut, m-am adaptat, dar n-am să fiu niciodată de aici!

Când am venit, râdeam în gura mare de nemţii care-şi cumpăra bilete pentru concediu cu un an înainte, de vreo doi ani fac la fel, îmi cumpăr biletele de concediu cu un an înainte, mă uitam mirată că toţi copiii aveau cască de protecţie pe bicicletă, acum Sara nu merge cu trotineta sau bicicletă fără cască. Cică viaţa e cum ţi-o fi norocul! Eu aş spune că viaţa înseamnă foarte mult şi ce oameni ai în jurul tău.

Noroacele mele sunt Sara şi mama. Şi toţi oamenii speciali care şi-au pus amprentă, unii ştiu, alţii habar n-au, unii s-au dus fără avertizare fără să apuc să le spun mulţumesc, unii au rămas să-mi bucure viaţa, cineva drag tare aici mi-a fost aproape şi la bine şi la rău vreo cinci ani şi n-aş fi făcut multe fără el, tuturor le spun un mulţumesc frumos şi un danke schön. Mai umblu prin lume cu jobul meu şi-mi spun: A, eşti din Germania, frumos la Frankfurt! Da, sunt din Germania, pe lângă Frankfurt mi-e casă, dar sunt românca, de la Bârlad, de pe undeva din estul ţării! Ştii unde e România? Alles gute!

P.S.Îmi lipsesc tare cosmeticiana şi manichiurista. (un articol preluat. credit:Georgiana Laura Lungu, cinste ei)