Originea etnică a voievozilor sau căpeteniilor care au condus primele formaţiuni prestatale şi mai apoi statale medievale româneşti este învăluită în mister. Mai mult, există indicii că aceştia ar fi de origine turcică, fie cumani, bulgari sau chazari.
În veacul IX maghiarii au început să migreze spre Panonia. Drumul i-a dus astfel prin Transilvania. A doua formațiune din acest spațiu în contra căreia maghiarii au luptat, după aceea a lui Menumorut, a fost cea a lui Gelu. Motivele care i-au determinat pe unguri să întreprindă o incursiune în voievodatul lui Gelu au fost: fertilitatea solului, bogăția râurilor în nisip aurifer și salinele. Entitatea politică era localizată în Podișul Transilvaniei, dar granițele ei nu pot fi stabilite cu certitudine. Reședința era la Dăbâca sau Cluj-Mănăștur. Anonymus, în Gesta Hungarorum relatează următoarele
“Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane (țara de dincolo de păduri, cum era văzuă Transilvania din perspectiva maghiarilor), unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu(în textul latin: Gelou quidam Blacus dominium tenebat. Este singura afirmare clară a etniei în cazul căpeteniilor formațiunilor politice găsite de unguri în spațiul românesc), a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi.
Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt(997–1038), şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic(conducător al voievodatului Transilvaniei în sec. al XI-lea, supus coroanei ungare), împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]
Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […]
Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui (români și slavi), fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.
Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor.
Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.
Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi.
Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi(afluent al Someșului Cald).
Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu (Așchileu,localitate lângă Cluj), au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat(autorul descrie, după uzanțele vremii sale, ritualul intrării în vasalitate a celor care după moartea lui Gelu îl recunosc drept senior pe Tuhutum) […].
Deși a fost înfrântă, formațiunea politică nu a intrat în componența deplină a statului maghiar.(Bibliografie:Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001)