În 1961, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, arheologul român Nicolae Vlasa făcea o descoperire epocală, recunoscută de străini, dar negată de unii istorici din România. E vorba de trei plăcuţe de lut ars, inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche.
În pofida unui început timid, activitatea echipei de arheologi a dat rezultate în cele din urmă: cercetătorii au dezgropat trei tăblițe de lut care au atras mai târziu atenția savanților din toată lumea.
Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7.000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Două dintre obiecte aveau formă dreptunghiulară, iar al treilea era rotund. Simbolurile fuseseră imprimate pe câte o fațetă, iar două dintre piese aveau câte o gaură în mijloc, ceea ce – potrivit arheologilor – nu este o coincidență.
Două dintre tăblițe erau acoperite cu însemne runice și erau mai vechi cu cel puțin un mileniu decât tăblițele găsite în Djemer-Nasr, Kia și Uruk, în Sumer.
Artefactele dezgropate la Tărtăria i-au condus pe arheologi la concluzia că aceste obiecte aparținuseră unui om important, probabil șaman sau preot.
Ceea ce părea a fi cea mai mare descoperire din Europa a devenit repede subiectul unei aprinse dezbateri, care a scindat lumea academică în două tabere: cei care erau de acord că se aflau în fața unei descoperiri epocale și cei care credeau că tăblițele sunt lipsite de valoare.
Celebrele inscripţii de la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk, de la Sumer, care-i determinaseră pe istorici să considere scrierea sumeriană drept cea mai veche de pe pământ, erau datate pe la 3.300 i.H. Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7.000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Unii dintre istoricii români s-au aratat destul de sceptici în faţa acestei descoperiri, avansând teoria puerilă că plăcuţele au fost aduse în traistă de un negustor din Sumer. Alţii, mai serioşi, au tratat descoperirea cu toată responsabilitatea şi au ajuns la o concluzie stupefiantă: sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Iar cercetatoarea Maria Gimbutas din Statele Unite ale Americii consideră că spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic este leagănul culturii europene.
Marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.H. “Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV… În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali – ziguratele” – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte “La început a fost Sumerul”.
În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara, în revista Znanie Sila (1971), că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice. Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea “Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică.
N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv, realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer), au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev.
Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau a goţilor”, publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete aşa-zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magnus Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi” (publicată la Roma în 1554), în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic. În această lucrare, Joannes Magnus Gothus demonstra că episcopul Wulfila (303-383 d. H.) inventase alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet (gotic), considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus.
Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile. Printre acestea se numără şi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 i. H.), din care citează: „… faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi la flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei…”. Şi nu numai Cato cel Bătrân, ci şi poetul erudit Publius Ovidius Naso (43 i. H. -17d. H) este martor autentic.
Timp de 10 ani a trăit exilat printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă şi sarmată mai multe poeme, din care ne-a parvenit unul păstrat în Pontica, în rezumat. În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet al omenirii nu au fost oamenii de ştiinţă români, ci străinii. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe.
Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut, în toţi aceşti ani, un misterios val de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria.
Descifrarea
Specialiştii susţin că ceea ce este caracteristic acestor plăcuţe este o identitate comună, cunoscută sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.), răspandită în ţara noastră (în Banat şi Oltenia), în sudul Serbiei, sud-estul Ungariei şi nord-vestul Bulgariei.
S-a ajuns la concluzia că cel mai vechi texte din lume (cele de pe plăcuţele de la Tărtăria), descifrate deja, ar suna astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU- GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA” şi se traduce prin: “Poarta de acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două zeiţe (Igigi)”.
Cultura Turdaş-Vinca
Localitatea Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu, e situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km S-V de Tărtăria.
Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).(credit:identitatea.ro)