O româncă originară din Drobeta-Turnu Severin care locuiește în Londra, a povestit pe Facebook cum a fost amenințată, îmbrâncită și enervată de pasagerii din avionul Timișoara-Londra.
Claudia G. a devenit cunoscută pentru postările sale de pe Facebook în care istorisește diferite întâmplări legate de experiențele sale din Marea Britanie și din România.
Iată ce a scris pe Facebook:
„Timișoara – Londra, 10 ianuarie 2019. Avion plin. Bagaje multe. În încercarea de a rezolva problema, însoțitoarele de zbor împing zdravăn valize de colo-colo, comunicându-și unde și cât loc ar mai fi.
“Dacă mai vrei, mai e loc aici!”
Pasagerul de pe scaunul de sub locul indicat: “Auzi?? Vezi că eu am plătit la bagaj! Dacă mai e loc AICI îmi pun eu geaca! Să fie clar! Că de aia am plătit! Nu să își pună alții gențile la mine în loc!!!”. Și se întoarce revoltat spre pasagerul de lângă: “I-auzi domne’! Să pună alții? Păi eu sunt prost??”.
Unei femei i se ia valiza și i se plasează în compartimentul de bagaje aflat la vreo trei rânduri distanță. Criza de isterie: “Am drepturi! Am plătit! Eu vreau bagajul meu aici, nu mă luați de proastă voi pe mine!!”.
Bărbatul de lângă mine mă atenționează răstit că nu pot să îmi pun geanta sub scaun, că “o să mi-o ia! Nu e voie!”. Îi zâmbesc și-i spun că îmi asum riscul. Pufnește nervos, trăgând sălbatic centura de siguranță, aflata oarecum la spatele meu.
Tac, îmi înghit răbufnirea în ultima secundă, închid ochii și apăs play. Chris Rea. Parcă e mai bine.
Aterizăm. Tot avionul se îmbracă cu gecile și își ia valizele în brațe cu 20 de minute înainte. O tensiune de o tai cu cuțitul. Toți așteaptă cursa nebună a ieșirii din avion, de parcă viețile lor ar fi în joc. Și, bineînțeles, toți în picioare în momentul în care trenul de aterizare atinge pista, în ciuda rugăminților însoțitorilor de zbor de a lua loc până când avionul se oprește.
Scot valize, împart bagaje unii peste capetele altora. Măsoară cu coada ochiului oamenii din jur, încercând să analizeze dacă îi pot “dovedi” în goana spre ieșire. Tot culoarul de mijloc e ocupat de oameni și bagaje. Mă ridic și eu, presată de colega din stânga. Când, deodată, simt o împinsătura atât de puternică încât sunt propulsată la loc în scaun.
Femeia cu bagajul aflat la trei scaune distanță încearcă să ajungă în disperare la el.
Colegul meu de scaun se proptește zdravăn în fața ei și îi spune clar: “Nu ai unde să treci! Așteaptă!”. Fără a se supăra prea tare, femeia îi ridică mâna omului și se apleacă să se uite pe sub ea: “acolo e bagajul meu! Hai, lasă-mă măcar sa vad…”.
După care adaugă cu amărăciune “toți m-or lăsat să trec, numai dumneata nu vrei… că doar e loc…”. Pleacă și colegul, pleacă și femeia și încă vreo șase rânduri din spate, în fața cărora nu am reușit să mă bag. Ies în final pe culoar și încerc să îmi scot valiza. Pe sub ea însă continuă să treacă oameni și nu o pot lasă jos. Stăteam cu mâinile ridicate, cu valiza deasupra capului și m-a pufnit rasul. Exclam amuzata: “Așa ceva…”. Auzindu-mă, un nea Caisă la vreo cincizeci de ani, cu un cap mai scund decât mine și care tocmai trecuse razant pe sub valiza, se întoarce și îmi zice: “Bă! Poate-ți f** una acuma!”
După care o trage nervos și pe nevasta-sa pe sub valiza, în timp ce ea mă calcă pe picior.
Fraților, recunosc, până aici am putut. Deodată mi-am redescoperit limbajul și aptitudinile dobândite în zeci de ani de România de a trata cu astfel de cercopiteci. Mârlanul a plecat cu pas grăbit cu nevasta de mână, trăgând haotic trollerul din dotare, în timp ce ea făcea pași mari, în fugă, încercând să țină ritmul cu el.
Și uite așa am revenit eu, în 2019, pe teritoriu britanic: pomenind toți sfinții de care am auzit vreodată.